Multe muchii relativ regulate. Un obiect cu multe muchii regulate. Cunosc obiectul, dar imi pare necunoscut. Seamana a cub, dar are mai mult de sase fete. Totusi e un obiect spart.
Ieri parca nu aveam nimic spart in mine. Poate am cazut noaptea din pat si nu-mi aduc aminte. Poate ca mi-a cazut greu las stomac lectura ziarului de dimineata, pe care, drept sa spun, nu l-am citit niciodata.
Imagini neconturate, neclare in prim plan. Plan secund – cai albi. Unul, sau mai multi cai albi, serpi si oameni. Cer de sange. Mi se pare o alta viziune a Iadului. Fara flacari si smoala, doar sange curgand in valuri si inecand omenirea. Nu inteleg. Asta nici eu nu o pot intelege…
Adunatura de materie – par, oase, praf, metal, sange uscat, pamant si apa. Timp nedefinit. Nu stiu nici locul, nici cand. Poate trecutul, sau, cine stie, poate viitorul…
Aceleasi, dar neunite prin nimic. Nu mai stralucesc si nici nu mai inseamna nimic. Oare sfarsitul sa vina atat de repede?
E DOAR INCEPUTUL!
Biete pete luminoase fara stralucire! Vestiti inceputul a ce? Nu stiu, dar, cat de curand, voi afla. E adevarat ca fac din creier un simbol. Iau creierul drept scop fundamental al acestui sir de scrijeliri pe coala de hartie. A doua oara nu o s-o mai fac daca ma insel acum. Asta e singura modalitate de a patrunde tainele criptelor. Pentru ca nu ma intereseaza ce-i rece: voi fi cenusa.
Totusi ma voi folosi de creier ca de un fetis. Il voi purta cu mine pretutindeni si pretutindeni il voi ascunde de toti. Asta pentru ca sunt om si nu pot umbla cu propriul meu creier in palme. Daca abia incepe ceva, creierul imi da puterea sa aflu cum se va sfarsi. Asta-l face pe irisul drept mai fericit decat stangul. Si irisul drept vede mai bine. Asta nu inseamna ca vede totul. Vede – pur si simplu.
Nu-i asa ca incepe sa devina lesne de priceput?
***
Unite prin lumina, unite prin viata, unite prin formule abstracte, unite… pur si simplu. Nu stiu ce sunt, dar stralucesc; nu stiu ce inseamna, dar, acum, sunt totul ca inteles. As deschide fereastra, dar ma tem de ce as putea vedea deschizand-o. Afara sunt corbul, si bufnita, cucuveaua… stihiile noptii – cu zane si zmei, cu iele si fauni.
Stiu doar ca ma aflu in puterea vinului. Atat de puternic poate fi bobul de strugure? Atat de puternic mustul uitat in pahare?
Ochii mi se lipesc de pleoape, irisul pare ca-mi strapunge creierul. Ma simt intr-o continua metamorfoza: imi simt creierul incalcindu-se in jurul irisului drept si sangele viermuind in irisul stang; unghiile crescandu-mi din afara spre interior pe sub stratul de piele ce acopera falangele; fire de par imbacsindu-se de atata patima.
Pute a mort. Am impresia ca deja mi se intampla. Eu am ramas ultima. De ce trebuie sa fiu tot eu prima?
Leave a Reply